Radu, asa, un tanar zvelt si inalt (ca sa fie mai clichee treaba), statea linistit pe-o banca in parcul Trandafirilor Albastrii, cum i se spune prin orasul F.
Mustata lui falfaia in bataia vantului de toamna. Fuma. Se scarpina ofitcat in cap, se trezeste ca are o frunza incalcita-n parul lui razlet, o scoate si se uita la ea cateva minute.
“Frunza-i produsul copacului…copacul are nevoie de frunza pentru a exista, pentru ca frunza-i un fel de bucatar: folosind lumina, produce hrana mult necesara. Asa incat putem spune ca stejarul asta ii o fiinta independenta. Depinde doar de ceea ce-i ofera solul si-si produce singur cele necesare. Are si un sistem de aparare, in plus, ofera protectie animalelor pe timp de ploaie sau caldura, iar cand vine iarna, frunzele care cad au rolul de a tine de cald pamantului, unde alte animale traiesc. Si nu cere nimica in schimb, decat raze si mineralele din sol, caci restul le face singur – stejarul asta…”
Isi scarpina repede mustata, in timp ce-si trage nasu’ – era un pic racit. Dar o rafala de vant, mai puternica decat pana-n acel moment, ii smulge frunza dintre degetul aratator si mare. Se uita la ea cum isi croieste drum printre atomii de aer. Zambeste.
Dar dupa ce frunza a disparut din raza lui de vedere, suspina si incepu sa se uite-n stanga si-n dreapta.
In fata lui, un magazin. De produse artizanale. Lui Radu-i plac artizanalele.
Asa ca s-a ridicat si s-a dus sa se uite pe geamul magazinului. Era inchis. Era duminica.
Geamul curat ca lacrima. Si dupa geam, fel si fel de obiecte. Mici si mari, din fier sau din lemn, rosii si negre, pentru toate gusturile.
Ii placeau.
Dar vazand preturile, fericirea i se preschimba in indignare.
“50 de lei pentru o chestie cat jumatate din palma, probabil facuta in China de catre niste tinerei care au facut-o pentru 10 centi. Adevarat, copii aia-si merita banii, cine stie la cate rude vor aduce hrana pe masa. Dar, totusi…cu ce drept imi cer mie de nu stiu cate zeci de ori mai mult pentru ceva ce se poate face acasa, singur, cu doar 5 lei si cateva obiecte de care nu mai am eu nevoie?”
Asa ca pleca acasa un pic nervos.
Cateva zile-si continua viata normal. A si uitat de magazinul acela de obiecte, pana cand, in drum spre un prieten a trecut prin parcul Trandafirilor Albastrii. Se opri la aceasi banca unde se jucase cu frunza, si zambise, dar, intorcandu-se catre magazin, isi aduse aminte…
Isi promisese ceva in acea zi: ca tot ce va putea sa faca cu propriile lui maini, va face. Si ce nu va cunoaste, va invata. Nu se va mai lasa pe mana celor care vand lucruri frumoase doar de dragul de a castiga bani.
Dupa ce fusese la prietenul sau, s-a urcat intr-un autobuz pentru a ajunge cat mai repede acasa. Era noaptea tarziu.
Ii era sete, asa ca-si facu un ceai de tei. Tei cules de el din curtea scolii generale numarul 4, aflat in spatele blocului sau. Il uscase, si-si facuse un ceai.
Pana sa-i fiarba apa, se arunca in pat. Se tot intindea el, pana simti ceva moale in palme. Era camasa lui preferata. Care, isi aduse el aminte, necesita un petic.
Nici nu a ezitat vre-un moment, ca s-a si ridicat si s-a apucat sa caute o bucata de material, un ac si-o ata.
Si s-a apucat sa-i coase camesei sale un petec.
“Nu-mi iese cusatura”, isi spuse el, si se enerveaza. “De ce dracu nu am invatat de la mama, cand vroia si ea sa-mi arate, cum sa cos? Draci!”
Si se tot straduia. Si nu-i iesea. Nu-i placea cusatura. Mai avea putin si se lasa batut. Dar isi aduse aminte de magazinul acela…
“50 de lei, huh? Lasa! Cum imi iese cusatura, asa-mi iese…macar am facut-o eu cu mana mea!”
Era multumit de el. Doar era cusatura lui…munca lui.
Si din cauza asta, dorea sa fie mai bun. Sa coase mai bine. Poate chiar sa-si faca propriile lui haine. Daca nu-i placea o haina, o putea modifica. Sau putea sa faca din doua haine, care nu-i mai placeau, una noua. In plus, magazinul de materiale textile era la nici 10 minute distanta de el…si erau si ieftine produsele de acolo!
Undeva sub mustata se intrezarea un zambet.
Nu-i trebuiau lui magazine care sa-ti ofere produse facute industrial, sau fara pic de pasiune, ci doar ca sa-si castige proprietarii banii. Lui ii trebuiau haine facute de el, pentru el, cum stia el. Ca sa se simta bine-n ele. Ca sa invete sa se descurce singur. Ca sa nu mai depinda de altii. Decat, uneori, dar de rare ori, de magazinul de materiale textile.
Pentru ca, dupa o vreme, s-a prins de un lucru: nu era singurul care dorea haine noi. Avea prieteni carora le era mai usor sa cumpere haine noi din magazine decat sa si le faca singuri. Asa ca tot ce nu le trebuia lor, ii revenea lui Radu.
Iar Radu era fericit. [final liber]
